Totul despre viata - Dreptate
Bine aţi venit Vizitator | RSS
 
Principală | Dreptate | Înregistrare | Logare
 

Dreptate

cantarirea dreptatii
 
DREPTÁTE, (rar) dreptăți, s. f. Principiu moral și juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să i se respecte drepturile; echitate; faptul de a recunoaște drepturile fiecăruia și de a acorda fiecăruia ceea ce i se cuvine. ◊ Loc. adv. Cu (sau după) dreptate = după lege, cum se cuvine, în mod just, pe drept, echitabil. Pe bună dreptate = pe drept cuvânt, în mod întemeiat. ◊ Expr. A face cuiva dreptate = a repara o nedreptate săvârșită cuiva; a recunoaște dreptul cuiva într-o chestiune oarecare. A avea dreptate = a fi întemeiat în ceea ce spune sau în ceea ce face. A da (cuiva) dreptate = a recunoaște că ceea ce spune sau face (cineva) este întemeiat, îndreptățit, just.
 
A) Dreptate si nedreptate
 
In viata de familie, la scoala sau in locul la care muncim, in relatiile cu prietenii, ni se intampla de multe ori sa ne intrebam daca cineva a procedat drept intr-o anumita situatie; de exemplu, daca e drept ca un elev total nepregatit sa primeasca aceeasi nota ca si altul foarte bine pregatit sau daca e drept ca un intelectual (de ex. un profesor) sa aiba un salariu mai mic decat un muncitor necalificat care lucreaza la o firma prospera etc. Pe dealta parte, noi traim in societate, poate fi buna o societate in care nedreptatile se intalnesc la tot pasul? Mai departe, sa presupunem ca o tara e prospera din punct de vedere economic, ca are o forta militara care ii permite sa nu-i fie teama de dusmani, ca arta, stiinta, invatamantul sunt infloritoare; dar in acea tara numai o mica parte a populatiei se bucura de drepturi politice, iar multi locuitori traiesc sub limita saraciei. Cu siguranta ca nu vom putea spune ca in acea tara este instaurata o ordine dreapta.
Dar care este temeiul aprecierii pe care o facem ca o actiune a unui om ( sau o ordine sociala ) este dreapta sau nu? Ce inseamna "dreptatea”? Sunt cateva situatii in privinta carora nu ezitam:
1. Spunem ca e drept sa respectam si nedrept sa incalcam drepturile legale ale cuiva: libertatea personala, proprietatea etc. Daca cineva fura bunul altuia, nu ezitam sa consideram ca nu a procedat drept. In acest sens spunem ca dreptate inseamna respectarea legilor.
2. Folosim cuvantul "dreptate” in situatii care nu au legatura cu legile. Spunem, de ex., ca e drept ca un copil sa-si asculte parintii, ori ca e nedrept ca un parinte sa-si pedepseasca copilul fara motiv. Sau, spunem ca cineva care nu si-a respectat o promisiune a procedat nedrept. Desigur uneori promisiunile pot fi incalcate: de ex. cineva care a promis unui prieten ca-i va face o vizita si care nu se tine de cuvant pentru ca a intervenit un eveniment grav in familia sa nu poate fi acuzat ca nu a procedat drept. Insa a incalca o promisiune fara un motiv serios, nu e de buna seama, drept.
3. Dreptatea difera de respectarea legilor in sensul urmator: o lege poate fi nedreapta daca ea acorda unor oameni drepturi care nu li se cuvin. Daca o lege in vigoare intr-o tara consfinteste sclavia sau impiedica libertatea presei, atunci ea da nastere nedreptatii. De aici nu decurge insa ca toate legile sunt nedrepte: dar daca unele produc nedreptati, inseamna ca nu putem considera legea drept criteriu ultim al dreptatii. Omul are dreptul moral sa nu se supuna legii (M. Thoreau, M. Gaudni au argumentat ca, pentru a se apara de nedreptate, oamenii pot apela la "nesupunerea civica” – o actiune publica deliberata, de nesupunere fata de o lege sau de politica guvernului).
4. E drept ca fiecaruia sa i se dea ceea ce i se cuvine. Celui care a facut bine i se cuvine binele, iar celui care a facut rau i se cuvine raul; este nedrept ca unei personae sa i se acorde o rasplata pe care nu o merita, sau sa fie pedepsita daca nu a facut ceva. In cazul pedepsei, dreptatea presupune cel putin urmatoarele lucruri:
a) Sa fie pedepsiti numai cei gasiti vinovati
b) Diferentelor in pedeapsa data sa le corespunda intotdeauna diferente in vina avuta
c) Scala pedepselor sa corespunda gravitatii vinei – sa nu fie prea severe, dar nici prea blande
5. Admitem ca daca cineva e partinitor, favorizand o persoana in detrimentul alteia, el nu procedeaza drept. Un sef care acorda prima subordonatilor sai in functie de relatiile de rudenie sau prietenie cu ei este nedrept; o lege care discrimineaza oamenii in functie de conditile politice sau religioase, de rasa, avere, ori sex – e nedreapta. Impartialitatea e o conditie ca fiecaruia sa i se dea ceea ce i se cuvine. Desigur, a ne comporta drept nu inseamna ca trebuie sa fim impartiali in orice context: nimeni nu considera ca am procedat nedrept daca la o petrecere ne-am invitat prietenii, favorizandu-i in raport cu ceilalti oameni; dar judecatorul intr-un tribunal nu trebuie sa arate vreo preferinta fata de vreuna din partile implicate, pe temeiuri ce nu tin de fondul chestiunii. In aceste sensuri ale sale, cuvantul "dreptate” se aplica unei largi clase de situatii, de fiecare data, noi apreciem favorabil un comportament sau o organizare sociala pe care le consideram drepte si le respingem, le dezarmam pe cele pe care le consideram nedrepte. Problema este deci urmatoarea: de ce favorizam ce e drept fat de ceea ce e nedrept, dreptatea fata de nedreptate? Este justificata sau nu atitudinea noastra?
Cerinta justificarii comportamentului nostru moral a fost enuntata intr-o forma clasica in dialogul lui Platon: "Republica”. Glaucon, unul dintre personajele dialogului, ii cere lui Socrate sa justifice faptul ca oamenii traiesc in mod moral, ca prefera dreptatea nedreptatii. Aceasta provocare ne e infatisata intuitiv prin urmatoarea povestire.
1. Platon: Mitul lui Gyges ("Republica”) Dialogul "Republica” este exemplar in ceea ce priveste teoria lui Platon despre stat si, in consecinta, despre ideea de dreptate. ( "Republica” sau "Polytea” nu inseamna, la Platon stat si forma de guvernare. ) Sensul politic al acestui dialog e in subordine, principala ei competenta moral – educativa. In "Cuvant prevenitor” la acest dialog, C. Noica scrie: "Cine nu vrea sau nu e in stare sa slujeasca cetatea depasind-o, s-o slujeasca integrandu-se in ea”.
Temele mari ale dialogului sunt:
• ce sunt dreptatea si nedreptatea?
• De unde vine necesitatea morala pentru stat si pentru individ de a-si intocmi viata dupa dreptate?
• Care e principiul bunei randuieli a societatii?
Astfel, in Cartea I se dezbate prima problema, interlocutorii lui Platon incercand sa gaseasca o definitie a dreptatii. Cartea II continua tema dreptatii si vorbeste despre nasterea statului pe baza ideii de dreptate. Aici apare si mitul lui Gyges. Problema care se pune acum e urmatoarea: este mai bine sa fii drept decat nedrept? Raspunsul urmeaza 2 extreme: egoismul absolut ( Glaucon si Adeimantos, fratii lui Platon ); dreptatea si binele ca regula de conduita ( Socrate).
Glaucon spune: conform cu natura, a savarsi nedreptatea e un bine, a o suferi e un rau. El solicita lui Socrates sa-i explice de ce aceia care practica dreptatea o fac numai din necesitate, datorita "neputintei de a face nedreptati”, si nu de buna voie. Caci, considera el, daca s-ar permite, atat omului drept cat si celui nedrept, sa faca ce vor, se va ajunge in situatia ca omul drept sa procedeze ca si cel nedrept, adica sa faca nedreptati, pentru ca fiecare dintre ei are tendinta de a avea cat mai mult, in virtutea faptului ca firea omului il indeamna sa posede cat mai multe bunuri materiale.
El povesteste legenda lui Gyges, un pastor aflat in slujba regelui Lydiei care, intrat in posesia unui inel fermecat, putea sa se faca nevazut oricand voia. Prin aceasta legenda se incearca explicarea comportamentului in conditiile in care, stiindu-se nevazut, omul poate intreprinde actiuni drepte sau nedrepte.
Concluzia Glaucon este urmatoarea:
- daca ar exista 2 astfel de inele si daca pe unul l-ar avea un om drept iar pe celalalt un om nedrept, se poate crede ca nimeni nu s-ar dovedi in asemenea masura stana de piatra incat sa se tina de calea dreptatii si sa aiba taria de a se infrana de la bunul altuia fara sa se atinga de el, atunci cand ii este ingaduit.
Asadar, in conceptia lui Platon, nimeni nu e drept de buna voie, ci numai constrans de imprejurari sau de lege, deoarece nu exista "un bine propriu al dreptatii” care sa-i orienteze pe oameni; acestia fac nedreptati atunci cand au ocazia. Motivul principal ar fi ca toti oamenii considera, in sinea lor, ca e mult mai profitabila nedreptatea decat dreptatea. S-ar putea totusi sa existe oameni care sa nu vrea sa faca nedreptati si sa nu se atinga de bunurile celorlalti. Ei vor fi considerati prosti, desi toti vor lauda atitudinea lor ca fiind o adevarata virtute.
Se desprinde concluzia ca intre natura omeneasca si practicarea dreptatii exista o contradictie de nesolutionat, idée sprijinita de urmatorul argument: nici un om nu poate fi drept daca e lasat sa-si satisfaca propriile interese.
Din mitul lui Gyges rezulta ca e dificil de a justifica faptul ca oamenii aleg sa practice dreptatea si nu nedreptatea. Pentru ca atunci cand nu le mai este frica de consecintele faptelor lor, ei isi schimba radical atitudinea.
 
B) Temeiul dreptatii: sentimentul sau ratiunea?
 
Provocarea lui Glaucon e deci aceea ca natura omului si practicarea dreptatii sunt in conflict: lasat sa-si urmeze propriile interese, nici un om nu va fi drept. Problema pusa de Glaucon nu vizeaza felul in care se comporta realmente oamenii. Sa presupunem ca cineva ar incerca sa argumenteze in felul urmator impotriva lui Glaucon: faptele contrazic concluzia lui. Daca ne uitam in jurul nostru, vedem ca cele mai multe promisiuni sunt respectate, ca in aproape toate cazurile sentintele tribunalelor sunt drepte. Se pare, asadar, ca majoritatea oamenilor practica dreptatea. Glaucon ar putea sa respinga insa foarte usor acest argument: daca oamenii ar avea un inel precum al lui Gyges, ar zice el – ar fi deci convinsi ca nu au a se teme daca nu-si respecta promisiunile ori daca judeca stramb – ei nu ar mai proceda asa cum fac de fapt. Provocarea lui Glaucon nu priveste deci cum sunt faptele, ci cum am putea justifica faptul ca oamenii aleg sa practice dreptatea mai degraba decat nedreptatea.
Dupa J.J.Rousseau si I. Kant, provocarea lui Glaucon se bazeaza pe premiza gresita ca "nimeni nu e drept de bunavoie, ci doar silnic”, altfel zis, ca dreptatea nu tine de natura launtrica a omului, ci de constrangerile ce ii sunt impuse lui din afara ( de alti oameni, de stat, etc.). Dupa ei, natura omului nu e in conflict cu practicarea dreptatii. A ne comporta moral este o consecinta a insusi naturii noastre. Cei 2 filosofi se deosebesc insa atunci cand indica acel factor propriu naturii omului care il constringe pe acesta sa se comporte drept.
Dupa Rousseau, fiecare om poseda un simt innascut al dreptatii, pe temeiul caruia el apreciaza moralitatea faptelor sale ori ale semenilor sai. Dreptatea nu e o notiune faurita de ratiune si care ne permite sa judecam la rece daca o fapta e dreapta sau nu. Temeiul dreptatii se afla intr-un sentiment al nostru: iubirea fata de sine. Cum acest sentiment este innascut, inseamna ca natura omului nu poate fi in conflict cu dreptatea.
Dupa Kant, trebuie sa facem distinctie intre 2 feluri de motivatii ale actiunii oamenilor: unii oameni actioneaza din inclinatie, altii din simtul datoriei. Inclinatii sunt, de pilda, dorinta de a obtine o placere, dorinta de putere, lacomia, teama de a fi ranit, teama de moarte. Cand un om actioneaza motivat de un factor precum acestia, el actioneaza din inclinatie. Insa el actioneaza din datorie cand ratiunea sa ii cere sa actioneze astfel, chiar daca nu e inclinat in acest sens. Inclinatiile sunt schimbatoare si difera de la om la om, ratiunea insa e universala si toti oamenii respecta legile ei. Daca dreptatea isi are temeiul in ratiune, inseamna ca ea este in armonie cu natura omului.
 
A) Dreptatea si conventiile umane
 
Provocarii lui Glaucon i se poate raspunde si in felul urmator: conflictul dintre natura umana si dreptate apare pentru ca noi presupunem ca dreptatea este absoluta, ca toti oamenii din toate timpurile si din toate locurile au aceeasi notiune de dreptate. Asa cum am vazut, nici Rousseau, si nici Kant nu puneau sub semnul intrebarii aceasta propunere.
Dreptatea, au argumentat insa unii filosofi, nu e absoluta: ea nu e decat expresia unei conventii incheiate intre oameni cu scopul de a nu se vatama unii pe altii. Iar cum diverse popoare au incheiat conventii diferite, nu ne putem astepta ca ceea ce este drept pentru locuitorii unei tari sa fie neaparat dreptatea si pentru cei ai unei alte tari. Daca dreptatea e doar un instrument creat de oameni pentru a trai impreuna, inseamna ca ea nu deriva dinauntrul sufletului nostru, ci i se impune acestuia din afara; chiar daca, asa cum argumenta Glaucon, prin natura sa omul nu e drept, el poate fi constrans sa faca acele lucruri pe care semenii sai le considera drepte. Totusi multor oameni opinia ca ideile despre dreptate pot varia mult de la un loc la altul si de la o epoca la alta nu le pare deloc convingatoare. De exemplu, in multe societati s-a socotit ca e drept ca unii oameni sa fie lipsiti de drepturi egale cu ale celorlalti, ori chiar – precum in cazul sclavilor – sa poata fi omorati din simpla vointa sau din capriciul altora. Am putea conclude de aici, pur si simplu, ca pentru vechii romani era drept ca sclavii sa fie tratati diferit de oamenii liberi, chiar daca noi nu consideram ca acest lucru e drept? Am putea conclude, pur si simplu, ca pentru un nazist era drept sa gazeze in lagarele de exterminare unii oameni, chiar daca pentru noi aceasta e o oroare? Ori, mai degraba, vom sustine ca, de exemplu, desi romanii, ba chiar si sclavii din Roma veche nu considerau sclavia o nedreptate, totusi e nedrept in mod absolut sa existe sclavie?
Unii filosofi au considerat ca, desi oamenii au conceptii, diferite despre ceea ce e drept si ceea ce e nedrept, aceasta nu inseamna ca dreptatea insasi nu este, totusi, una singura in orice loc si in orice timp. "Hazlie dreptate este si dreptatea aceasta pe care o margineste un rau sau un munte! Adevar dincoace de Pirinei, eroare dincolo” – nota Pascal. Incercand sa argumenteze ca dreptatea are o natura universala, absoluta, filosofii au formulat diverse puncte de vedere.
Explicatiile propuse de Kant si Rousseau faceau apel la unele caracteristici fundamentale ale sufletului uman ( ratiunea proprie fiecaruia dintre noi sau simtul innascut al dreptatii ); cum aceste caracteristici sunt commune tuturor oamenilor, inseamna ca ideea de dreptate este universala.
Fericitul Augustin admite, de asemenea, ca dreptatea este absoluta, ca este aceeasi pentru toti oamenii; dar, spre deosebire de Kant sau Rousseau, el nu considera ca aceasta se intemeiaza pe caracteristicile sufletului nostru. Dimpotriva, zice el, dreptatea vine si inafara noastra; dar temeiul ei nu-l constituie conventiile schimbatoare si variabile ale oamenilor, ci ceva absolut: fiinta divina, Dumnezeu.

 
1) J.J.Rousseau : Sentimentul dreptatii ( "Emile sau despre educatie” )
"Emile” e un tratat de pedagogie care urmareste sa arate ca civilizatia l-a corupt pe om; educatia pe care o primeste intretine si agraveaza starea de coruptie.
[In "Emile”, Rousseau analizeaza dezvoltarea unui copil crescut la tara si ia inconsideratie principiile care stau la baza procesului de maturizare de la copilarie la varsta adulta. Fiind total impartit educatiei din vremea lui, Rousseau va aduce o nota de originalitate: el spune ca a educa un copil inseamna a sti sa-l inveti de a nu invata ("educatia negativa”), adica de a-l indeparta de elementele de civilizatie care-l depraveaza pe om. Rousseau afirma ca "A cunoaste binele nu inseamna a-l iubi; omul nu are constiinta de bine innascuta, insa indata ce ratiunea i-l face cunoscut, constiinta il indeamna sa-l iubeasca; acesta este sentimentul innascut.”]
Acum se intelege de ce "exista in sufletele noastre un principiu innascut de dreptate si de virtute … iar acestui principiu ii dau numele de constiinta”. Rezulta de aici cateva lucruri esentiale:
- principiul innascut al dreptatii e constiinta
- constiinta nu e totuna cu ratiunea caci, ea initial, se apropie de sensibilitate, care precede inteligenta. Asadar morala nu poate fi intemeiata pe ratiune; sentimentele – iubirea, ura – nasc motivele morale: bine, rau, drept, nedrept – noi suntem inzestrati cu sentimente innascute care nu contravin naturii noastre si care sunt scoase din ratiune; de ex: recunostinta pentru o binefacere sau perceptul de a trata pe altul asa cum suntem tratati noi: atunci cand gandim in acest fel inseamna ca noi nu vrem ca altcineva sa sufere pentru ca sa nu suferim noi, deci ne interesam de el din dragoste pentru noi – insine.
Concluzia: "Iubirea de oameni, derivata din iubirea de sine, este principiul dreptatii umane”.
 
2) I. Kant: Inclinatie si datorie( "Bazele metafizicii moravurilor” )
Pentru Kant, omul este cetateanul a 2 lumi: prin impulsurile sale egoiste, omul participa la lumea sensibila; prin obligatiile morale, omul se ridica in lumea suprasensibilului. Aici aflam lumea principiilor absolute sau lumea care se conduce dupa legile morale.
Ce este inclinatia? Este facultatea de a ravni, intrucat depinde de senzatii. Urmeaza ca inclinatia este, intotdeauna, dovada unei trebuinte pe care o resimtim.
Ce este datoria? Este facultatea de a actiona din datorie, in conformitate cu legea morala. Numai in acest caz maxima actiunii noastre poate deveni principiu al unei legislatii universale.
Kant face distinctia intre actiuni facute conform datoriei si din datorie. O actiune este aceea de a-ti conserva viata. Orice am face pentru acest lucru. Grija aceasta insa nu are in ea nici un continut moral, desi este universala. Ea capata un continut moral atunci cand viata este intretinuta fara a o iubi, exclusiv din datorie, fara vreo inclinatie. Kant se refera aici la problema sinuciderii. Daca m-as sinucide atunci cand viata imi devine de nesuportat, ar insemna ca maxima actiunii mele sa devina principiu al unei legislatii universale. Atunci, prin consecinta toti ar trebui sa se sinucida. Astfel ajung la concluzia ca nu vreau o lege universala de acest fel si nu ma sinucid. In primul caz, actionez conform datoriei, din interes ( un interes determinat sensibil, afectiv, pasional, instinctiv). In cel de-al doilea caz, actionez din pura datorie morala.
O situatie asemanatoare este in cazul celor care practica binefacerea. Este greu de dezvaluit, in acest caz, daca cel care face binefacerea o face absolut dezinteresat, adica doar pentru binele celuilalt sau daca nu cumva ( si atunci maxima actiunii acestuia isi pierde continutul moral ) este pentru propriul interes al binefacatorului, cum ar fi satisfacerea orgoliului său sau cresterea popularitatii. ( In aceasta propozitie filosoful latin Lucius Seneca, cu lucrarea sa "De beneficius”, a constituit pentru filosoful german o sursa de inspiratie mai mult decat sigura ). Insa daca, fiind intr-o suferinta cumplita si insensibil la problemele celorlalti, el ar savarsi totusi actul de binefacere, exclusiv din datorie, actiunea lui va avea o adevarata valoare morala.
Se poate face o precizare: vointa divina nu poate fi exemplu pentru o actiune din datorie, desi poate fi un exemplu de absenta a interesului. Datoria intra in joc exclusiv in legatura cu vointa umana, intrucat aceasta din urma nu este absolut buna. Pentru a fi buna, vointa omeneasca trebuie constransa. Siguranta moralitatii o da constrangerea si aceasta o putem asocia datoriei.
 
3) Platon: Dreptul naturii si legea umana( "Gorgias” )
Cicero spunea despre Socrate ca a coborat filosofia din cer pe pamant. Procedeul lui de a verifica valoarea unei opinii erau analiza si dialogul, iar arma lui, atat de urata de toti sofistii, era intrebarea.
In dialogul "Gorgias”, Socrate se rafuieste cu sofistii reprezentati de Protagoras, Gorgias si Kalikles.
[ Cateva cuvinte despre sofisti. In timpul lui Socrate sofistii erau numerosi si apreciati in Grecia. El se ridica impotriva acestora si ii acuza pentru ca se adreseaza inimii si sentimentelor iar nu ratiunii. Ii numeste "negustori de intelepciune”. Nemultumirea lui Socrate vine de acolo ca sofistii pretindeau ca pot demonstra orice, mai mult, pot arata ca aceiasi propozitie poate fi, simultan, adevarata si falsa. In felul acesta se pierde caracterul absolut al adevarului, ori, pentru Socrate, adevarul, tocmai acest caracter il avea. Caci daca adevarul nu mai este absolut, nimic nu mai e absolut. Cu importanta acestei relativizari lupta Socrate. ]
Dintre acestia, cei mai importanti au fost Protagoras si Gorgias.
In dialogul "Gorgias”, Kalikles face elogiul fortei brute, afirmand ca, in realitate, legea suprema o constituie forta. Justitia nu e decat o simpla conventie umana si, ca atare, nimic nu obliga la respectarea ei. Cei slabi fac legile pentru ca, la adapostul lor, sa se ascunda de cei puternici, acestia din urma fiind cei care decid cu privire la recompense sau pedepse [ a se remarca similitudinea dintre pozitia lui Kalikles si, peste timp, aceea a lui Nietzsche ]. Kalikles invoca natura asa cum o concepe el: cel mai bun trebuie avantajat fata de cel mai putin bun ( puternic ). Dreptatea inseamna triumful celui mai tare. Pentru a fi drepti oamenii de rand ( gloata ) nu trebuie sa faca nici o incercare de a-si ameliora pozitia sociala. Pozitia lor actuala este in concordanta cu calitatile lor individuale. Cei puterni ( "superiori” ) isi au locul lor in natura. A incerca uzurparea acestui loc ar insemna un afront adus naturii. In lumea vietuitoarelor cel mai puternic domina, asa e drept sa fie si la oameni. Justitia, sustine sofistul, ne e decat o conventie a "gloatei” impartita naturii. Asa se explica de ce gloatele celor nevolnici lauda cumpatarea, blameaza agonisirea de avutii la care ele nu sunt capabile sa ajunga.
 
4) Sf. Augustin: Dreptatea si legea eterna ( " De Trinitate " ) - - "Despre Sf. Treime”
Augustin, in aceasta lucrare, sustine ca dreptatea absoluta, obiectiva isi are temeiul in ratiunea divina; ea este insusi Dumnezeu, fiinta despre care putem afirma, pe buna dreptate, ca este perfecta. Oricare dintre noi este incapabil de a face dreptate, deoarece noi insine suntem nedrepti. Noi putem doar intui ce este drept si ce nu, prin comparatie cu divinitatea. A afirma ca nedrept este doar acela care, desi vede calea dreptatii, nu o urmeaza in mod deliberat. Asa-numita "lege a dreptatii” salasluieste in inima omului, dar nu izvoraste din ea. Dreptatea trece inima lui asa cum trece "imaginea din pecete fara ca ea sa paraseasca inelul”. Rezulta ca Sf Augustin vede dreptatea ca pe ceva izvorat din vointa lui Dumnezeu si o identifica cu Dumnezeu – insusi, de aceea ea este neschimbatoare, iar noi oamenii o putem practica prin participarea sufletului la ea, deci prin imitatie.
 
B) Tipuri de dreptate
 
Aproape toate bunurile pe care si le doresc oamenii sunt in cantitati insuficiente: foarte multi si-ar dori o vila frumoasa sau un salariu mai mare, in caz de boala sa fie tratati in cele mai moderne spitale din lume etc. dar aceste lucruri nu sunt la indemana tutror. Bogatia, functiile inalte, asistenta medicala nu sunt egal distribuite intre oameni. Unele modalitati de a atribui aceste bunuri ne apar ca evident nedrepte: cand o majoritate dispune dupa bunul plac de avutia unei intregi tari, in timp ce majoritatea populatiei se zbate in lipsuri cronice, nu ezitam sa admitem ca in acea tara domneste nedreptatea. Mai putin limpede ne este insa cum ar arata o distributie dreapta a bunurilor intr-o societate.
Conform sustinatorilor dreptatii procedurale, dreptatea consta in respectarea regulilor ori legilor dintr-o societate. In fata acestor reguli sau legi toti oamenii sunt egali: ele ii privesc in aceeasi masura pe toti, iar incalcarea lor e sanctionata in acelasi fel, indiferent cine ar fi cel care nu le respecta.
De ex, sa presupunem ca cineva a comis un delict. Zicem, in acest caz, ca este drept ca el sa primeasca o pedeapsa; dar ar fi nedrept ca, in aplicarea legii, judecatorul sa nu ia inconsideratie exclusiv natura delictului si sa se ghideze dupa alte criterii, cum ar fi: averea, meseria, convingerile religioase ori politice ale delicventului etc.
Daca doi dintre prietenii nostri incalca in mod frecvent regula ca promisiunile trebuie respectate, dar ne suparam numai pe unul, celuilalt trecandu-i cu vederea greseli, iarasi nu e drept. Potrivit intelegerii procedurale a dreptatii, tot ceea ce conteaza este ca raporturile dintre oameni sa fie conform regulilor ori legilor. Oricare ar fi rezultatul aplicarii corecte a acestora – el va fi drept.
De ex, legile pietii se aplica tuturor in acelesi mod. Dar unii oameni se imbogatesc, iar altii nu. E drept acest lucru? Da, in masura in care legile au fost respectate.
Potrivit sustinatorilor dreptatii sociale, distributia bunurilor intr-o societate risca totusi sa fie nedreapta daca e lasata exclusiv in seama legilor pietii. Unii oameni se imbogatesc foarte mult, de pilda prin practicarea comertului; dar oamenii foarte bine pregatiti profesional, artisti foarte talentati raman saraci. Unii copii se nasc in familii prospere, sunt bine hraniti si bine educati, in timp ce altii – poate cel putin la fel de dotati - se nasc saraci, sunt hraniti prost si au acces redus la educatie. Sustinatorii dreptatii sociale considera ca o astfel de distribuire a bunurilor societatii nu este justa si ca ea trebuie modificata potrivit unor principii morale. Unii dintre ei socotesc ca pozitia sociala si recompensele materiale ar trebui sa tina seama, cat se poate de mult, de meritele fiecaruia, de ceea ce face ea sau el in mod efectiv. Nu e drept ca oamenii sa fie avantajati sau handicapati de factori care nu depind de ei ( de ex ca s-au nascut intr-o familie de bancheri sau de muncitori emigranti ): fiecare trebuie sa aiba sansa de a reusi prin propria capacitate. Astfel zis, intr-o societate dreapta oamenilor trebuie sa li se ofere o egalitate a sanselor, asa incat locul pe care il va ocupa fiecare in cadrul ei sa fie expresia talentelor si eforturilor sale.
Alti sustinatori ai ideii de dreptate sociala socotesc ca intr-o societate dreapta criteriul dupa care s-ar cuveni ca bunurile sa fie alocate oamenilor trebuie sa fie nu meritele, ci nevoile acestora. Oamenii au nevoie de un minim decent de viata: astfel, chiar si celor mai defavorizati de soarta ar trebui ca statul sa le asigure posibilitatea de a urma gratuit o scoala, ori de a primi gratuit asistenta sociala etc. Unii filosofi, de ex Marx, au considerat ca o societate dreapta este aceea in care nevoile oamenilor reprezinta singurul criteriu de alocare a bunurilor. In societatea contemporana a dominat insa un alt punct de vedere ( teoria "statului esential” ), anume acela ca statul trebuie sa asigure doar satisfacerea – in functie de posibilitatile sale – a unor nevoi fundamentale, precum cele de ingrijire medicala si de instruire; dar ca in rest, statul nu trebuie sa intervina in distribuirea bunurilor intre oameni.
 
5) F. A. Mayek: Domnia legii ( "Drumul catre robie” )

Mayek e un adept al individualismului si edificiul lui se cladeste pe individ si libertate. Individul nu este o entitate.
 
6) Aristotel: Dreptate si merit( "Politica” )
 
Dreptatea, pentru Aristotel ca si pentru Platon, este o virtute morala care trebuie examinata atent. Aristotel spune ca "dreptatea e virtutea perfecta, nu la modul absolut, ci in comparatie cu celelalte”.
Dreptatea ( sensul restrans al dreptatii in genere ) este legata de cetate. Cetatea are, in acest caz, functia de a da sau de a recunoaste fiecaruia ceea ce este drept sa-i apartina. Aceasta functie trebuie sa se inspire din, ideea de dreptate, adica din principiul conform caruia fiecare trebuie sa primeasca exact ceea ce i se cuvine. Dar, desi meritul este un criteriu al dreptatii, el nu afecteaza dreptatea in ansamblu. De ex daca s-ar imparti flaute unor artisti, intre un nobil si un sclav, aleg sclavul daca el stie sa cante mai bine la flaut. Dar daca e sa aleg un conducator, sclavul iese din discutie deoarece exista merite necesare pentru a accede la drepturi politice: noblete, libertate, avere, vitejie. Justitia si vitejia asigura fiinta statului, de asemenea prosperitatea lui. Astfel, Aristotel sustine ca e necesara distinctia intre valorile diverselor merite, unele au valoarea mai mare, altele mai mica, atat intre indivizi cat si in cazul aceluiasi individ. Numai in felul acesta, spune Aristotel, pot fi evitate nedreptatile. Concluzia lui Aristotel este ca egalitatea completa ca si neegalitatea completa sunt nedrepte intre indivizi ce nu sunt egali sau neegali decat dintr-un singur 0. Toate formele de guvernare si toate comunitatile care vor sa realizeze asa ceva sunt nedrepte.
 
C) Dreptate si egalitate
 
Oamenii difera intre ei in diverse feluri: prin calitatile fizice, prin dotarea intelectuala, prin talentele lor. Oricat de mult efort am depune, cei mai multi dintre noi nu vor reusi niciodata sa cante ca Freddie Mercury, sa evolueze la barna ca Nadia Comaneci, sa picteze precum Picasso etc. Aceste inzestrari diferite vor produce, aproape cu siguranta, rezultate diferite. Sunt inegalitatile ce se nasc astfel nedrepte, asa cum sunt nedrepte cele ce rezulta din faptul ca unul se naste print, iar altul sclav? Daca vom considera ca ele nu sunt nedrepte in sine atunci va trebui sa admitem ca dreptatea e compatibila cu existenta unor inegalitati intre oameni.
Dar ce inegalitatile nu contrazic ideea de dreptate?
S-ar putea raspunde, urmandu-l pe Mayek, in felul urmator: realizarea dreptatii presupune existenta inegalitatilor. Caci oamenii nu sunt egali intre ei; unii fac parte din clasele stapanitoare, iar altii sunt simpli supusi. Cei din clasa dominanta, aristocratii, si-au faurit propria lor morala. Societatea (sau ordinea sociala la care se ajunge), spune Nietzsche, se naste printr-un proces de selectie in timpul caruia apar reguli care obliga pe oameni sa se comporte in asa fel incat sa faca viata sociala posibila. In ce priveste elementul normativ, ar fi preferat ca el sa fie redus la minimum, daca nu chiar sa lipseasca. Liberalismul lui Mayek isi propune un lucru admirabil: acela de a demonstra ca valoarea esentiala a unui stat nu e democratia, ci libertatea. Dar o libertate individuala, nu colectiva. Libertatea colectiva nu exista. Democratia e doar un procedeu prin care se poate salva libertatea individuala si pacea interioara. La asa ceva se poate ajunge prin lupta cu statul, lupta care sa posede drept scop "neutralizarea” statului pentru a apara pe individ. Acest lucru e posibil, spune filosoful in "Dumnezeul catre robie”, "inlocuirea progresiva politica prin juridic, puterea oamenilor prin guvernarea legilor, discriminarea prin generalitate”. Iata ce inseamna Domnia Legii. Ca "in toate actiunile sale guvernamantul este ingradit”. De aici distinctia dintre societati libere si totalitare, primele bazate pe limitarea guvernului, celelalte pe planificarea economica. Cel mai bun guvern e acela care guverneaza cel mai putin. Statul intervine atunci, si numai atunci, cand sunt incalcate regulile. Fiecare castiga daca respecta regulile. Statul nu e decat o inventie umana cu rol mediator. Mayek sesizeaza ca realizarea dreptatii presupune rezolvarea unor tensiuni care apar intre:
• Cea mai larga libertate ( ceea ce inseamna in liberalism sacrificarea egalitatii )
• Cea mai larga egalitate ( sacrifica liberalismul, ca in comunism )
Solutia lui este: si liberalismul si democratia trebuie sa fie formale.
Compromisul inseamna in acest caz inegalitatea economica. Avantajul regulii formale este ca lasa individului posibilitatea liberii initiative (dezideratul liberal) si introduce, totodata, egalitatea formala (dezideratul democratiei). Din acest motiv democratia occidentala este numita "democratie formala”. Libertatea si dreptatea nu se pot planifica, iar "Pentru a produce acelasi rezultat pentru oamenii diferiti e necesar ca ei sa fie tratati in mod diferit”. A face un "plan pentru libertate” inseamna a merge pe "drumul catre servitute”, catre robie. Diferenta este aceea dintre comunism si liberalism. Mayek spune ca separarea obiectivelor economice de cele politice este o garantie esentiala a libertatilor individuale. De aceea, institutia care protejeaza liber individul este dreptul si suprematia lui (domnia legii).
 
Credinta, dragostea si speranta – trei virtuti cardinale ale crestinismului
 
CREDINTA – convingerea existentei unei realitati, chiar in absenta unei dovezi rationale. Cea mai inalta treapta a cunoasterii si singurul mod de a intelege dumnezeirea si infinitul. In crestinism credinta reprezinta una dintre virtutile care jaloneaza drumul spre mantuire. Simbolul credintei este Crucea. "Cat despre senzatia de umilinta pe care o incercam vazand ca nu putem crede in mod cu totul pur si nesovaitor, trebuie si ea depasita. Cum? Printr-un act de smerenie: sa recunoastem ca ispita, jalnica ispita a necredintei, face parte din conditia noastra omeneasca cum fac parte si atatea alte infirmitati si inferioritati.” ( N. Steinhardt )
DRAGOSTEA – a doua dintre cele 3 virtuti cardinale ale crestinismului. Sf. ApostolPavel o considera chiar superioara credintei si sperantei, deoarece acestea se sting o data cu viata pamanteasca, in timp ce dragostea supravietuieste si dupa moarte. In acceptia crestina Dragostea este un atribut dumnezeiesc care se revarsa prin Duhul Sfant si asupra credinciosilor, avand 2 ipostaze: Dragostea fata de Dumnezeu si Dragostea fata de aproapele. Dragostea este izvorul si stimulatorul faptelor bune si, implicit, conditia mantuirii, constituind principalul criteriu al Judecatii de Apoi. Importanta ei sta in faptul ca este sursa tuturor celorlalte virtuti. Simbolul ei este inima. "Dragostea indelung rabda: dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu de poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu seaprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar.Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda.” ( 1 Cor. 13, 4-7 ) "Dragostea, care misca soarele si toate celelalte stele” ( Dante Aligheri )
NADEJDEA ( Speranta ) – asteptarea cu incredere a implinirii unor dorinte de mai bine. Ca si celelalte virtuti ale crestinismului ea este un dar pe care Dumnezeu l-a facut oamenilor prin Iisus Hristos. Este si motivul pe care Dumnezeu "dumnezeul Nadejdii”. Nadejdea se sustine prin dragoste si credinta, implicit prin rugaciune. Cei lipsiti de speranta sunt lipsiti si de credinta si traiesc in afara harului lui Dumnezeu; fiind fara Dumnezeu, ei isi resimt viata ca lipsita de sens si de orice pespectiva a mantuirii. Simbolul nadejdii este ancora, dupa cuvintele Apostolului Pavel: " ( … ) sa tinem nadejdea pusa inainte, pe care o aveam ca o ancora a sufletului”. "Deznadejdea inseamna a nu cunoaste motivele pentru care lupti si daca intr-adevar trebuie sa lupti” ( Albert Camus ) "Nu-ti poti pastra credinta, dragostea, toata fiinta ta intima, fara speranta”.( H. de Balzac )
 
dreptatea

 

 
[ Cautare pe site ]

[ Statistici ]

Total online: 0
Vizitatori: 0
Utilizatori: 0
 
 
 

 
Copyright Mircea Iancu © 2014Creaţi un site gratuit prin uCoz